ST interj. Cuvânt prin care se cere cuiva să facă sau să păstreze liniște. [Var.: ss, sst interj.] – Formație onomatopeică.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a st/sst interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
st. prescurtare din sfânt.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
st! int. exprimă tăcere.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
1) st și șt, interj. de impus tăcere fără să strigi. V. pst și țîst.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) st., prescurtare din sfîntu. Asta se potrivește maĭ mult în celelalte limbi romane. Româniĭ obișnuĭesc maĭ mult sf.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ST interj. Cuvânt prin care se cere cuiva să facă sau să păstreze liniște. [Var.: ss, sst interj.] – Formație onomatopeică.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
ȘT interj. Cuvânt folosit pentru a cere cuiva să facă liniște. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a șt / șșșt interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
șt, V. țst.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ȘT interj. Cuvânt folosit pentru a cere cuiva să facă liniște. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)