SILÍCIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenușie, cu proprietăți asemănătoare cu ale carbonului, care se găsește în natură sub formă de silice sau de silicați și se întrebuințează pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului. – Din fr. silicium.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a SILÍCIU s.n. Metaloid din familia carbonului, de culoare negricioasă în stare amorfă și cenușiu ca plumbul când este cristalizat. [Pron. -ciu. / < fr. silicium].
Sursa: Dicționar de neologisme
SILÍCIU s. n. metaloid din grupa carbonului, negricios în stare amorfă și cenușiu când este cristalizat, răspândit în natură. (< fr. silicium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
SILÍCIU (‹ fr. {i}; {s} lat. silex, silicis „cremene”) s. n. Element chimic (Si; nr. at. 14, m. at. 28,086), semimetal din grupa carbonului. Este cel mai răspândit element din natură după oxigen (constituind 26,7% din masa scoarței terestre); se găsește numai combinat, ca silice și silicați. Se prezintă cristalizat în sistemul cubic și în stare amorfă. Se obține prin aluminotermie sau prin reducerea silicei cu cărbune în cuptorul electric. Este puțin reactiv din punct de vedere chimic. Se întrebuințează ca agent de reducere în metalurgie, la prepararea ferosiliciului și la fabricarea dispozitivelor semiconductoare. A fost descoperit (1823) de J.J. Berzelius.Sursa: Dicționar enciclopedic silíciu [ciu pron. ciu] s. n., art. silíciul; simb. SiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *silíciŭ n. (lat. silex, cremene). Chim. Un metal tetravalent cu trei forme cuprins în silice în comhinatiune cu oxigenu. E amorf, grafitoid și octaedric. Primu e o pulbere cafenie, infuzibilă și insolubilă și nu conduce căldura, nici electricitatea; al doilea seamănă cu grafitu și conduce căldura și electricitatea; al treilea seamănă cu plumbu și se topește la 1200 și se volatilizează în cuptoru electric. Izolat de Berzelius la 1808 în stare amorfă și cristalizat de Sainte-Claire Deville la 1854.
Sursa: Dicționaru limbii românești
siliciu n. metal de coloare închisă care, combinat cu oxigen, formează silicea.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SILÍCIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenușie, cu proprietăți asemănătoare cu ale carbonului, care se găsește în natură sub formă de silice sau de silicați și se folosește pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului. – Din fr. silicium.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)