RAIÁ, raiale, s. f. 1. Teritoriu ocupat și administrat direct de autoritățile militare turcești. 2. Nume dat de către turci locuitorilor din Moldova și Țara Românească, datori să le plătească tribut. [Pr.: -ra-ia] – Din tc. rāyā.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a raiá (raiále), s. f. – 1. Creștin care plătea impozit la turci și care trăia sub protecția legilor lor. – 2. Protectorat, teritoriu locuit de creștini, dar guvernat după legea turcă. – Mr. arăe. Tc. raya ‹ arab. re’aya (Șeineanu, II, 96; Ronzevalle 95), cf. ngr. ῥαïᾶς, alb. raië, bg. raja, it. raja. – Der. raelicesc, adj. (înv., propriu raialelor).Sursa: Dicționarul etimologic român
raiá (raiéle), s. f. – (Mold.) Șipcă. Pol. reja (Cihac, II, 303).Sursa: Dicționarul etimologic român 1) raĭá f., pl. ĭele și (vechĭ) ĭale, turc. raia, d. ar. re´aĭa, pl. d. ra´ĭet, turmă, supus; ngr. raĭás, alb. raĭè, bg. sîrb. raĭa). Supus otoman (musulman orĭ creștin) agricultor orĭ negustor, care nu putea să fie funcționar saŭ militar. Poporu țărilor româneștĭ, supus haracĭuluĭ. Om din popor, în opoz. cu boĭer. Cetate (serhat) cu regiunea eĭ în care Turciĭ aveaŭ voĭe să facă geamiĭ și care eraŭ comandate de nazirĭ, cadiĭ și voĭevozĭ. – Raĭelele eraŭ puncte strategice și centre comerciale. În Țara Românească eraŭ: Brăila (cu Odaĭa Viziruluĭ), Gĭurgĭu (Vlașca) și Turnu Măgurele (Teleormanu); în Moldova: Cetatea Albă, Ismailu, Chilia, Carlalu și Timarova (Reniĭ), Tighina, Soroca și Hotinu; pe malu drept al Dunăriĭ: Cladova (Fet-Islam), Vidinu, Nicopole, Șiștovu, Ruscĭucu, Turtucaĭa, Silistra și Hîrșova; în Banat: Orșova (Rușava). – Ca adj. raelicesc (1822).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) raĭá f., pl. ele (germ. rahe, pol. reja, rus. reĭ, ráĭna, prăjină, antenă). Mold. Siret. Prăjină mare de brad, ghĭonder. Antenă, prăjina de care atîrnă pînza luntriĭ. – Dim. răĭeluță1. V. sirean.
Sursa: Dicționaru limbii românești
raiá s. f., art. raiáua, g.-d. art. raiálei; pl. raiále, art. raiáleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită raià f. od. 1. creștin supus Porții, și în special poporul din Țara românească și din Moldova, tributar Turcilor: cererile creștinilor raiale OD.; 2. cetate ocupată de Turci, anume în Muntenia (Brăila, Giurgiu, Turnu) și în Moldova (Hotin, Bender, Chilia). [Turc. RAYÀ, lit. turmă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
RAIÁ, raiale, s. f. (în Evul Mediu) 1. Teritoriu supus de turci, care forma hinterlandul unei cetăți. 2. Denumire dată supușilor creștini din Imperiul Otoman. [Pr.: ra-ia] – Din tc. rāyā.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) RAIÁ, raiale, s. f. 1. Teritoriu ocupat și administrat direct de autoritățile militare turcești. 2. Nume dat de către turci locuitorilor din Moldova și Țara Românească, datori să le plătească tribut. [Pr.: -ra-ia] – Din tc. rāyā.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a raiá (raiále), s. f. – 1. Creștin care plătea impozit la turci și care trăia sub protecția legilor lor. – 2. Protectorat, teritoriu locuit de creștini, dar guvernat după legea turcă. – Mr. arăe. Tc. raya ‹ arab. re’aya (Șeineanu, II, 96; Ronzevalle 95), cf. ngr. ῥαïᾶς, alb. raië, bg. raja, it. raja. – Der. raelicesc, adj. (înv., propriu raialelor).Sursa: Dicționarul etimologic român raiá (raiéle), s. f. – (Mold.) Șipcă. Pol. reja (Cihac, II, 303).Sursa: Dicționarul etimologic român 1) raĭá f., pl. ĭele și (vechĭ) ĭale, turc. raia, d. ar. re´aĭa, pl. d. ra´ĭet, turmă, supus; ngr. raĭás, alb. raĭè, bg. sîrb. raĭa). Supus otoman (musulman orĭ creștin) agricultor orĭ negustor, care nu putea să fie funcționar saŭ militar. Poporu țărilor româneștĭ, supus haracĭuluĭ. Om din popor, în opoz. cu boĭer. Cetate (serhat) cu regiunea eĭ în care Turciĭ aveaŭ voĭe să facă geamiĭ și care eraŭ comandate de nazirĭ, cadiĭ și voĭevozĭ. – Raĭelele eraŭ puncte strategice și centre comerciale. În Țara Românească eraŭ: Brăila (cu Odaĭa Viziruluĭ), Gĭurgĭu (Vlașca) și Turnu Măgurele (Teleormanu); în Moldova: Cetatea Albă, Ismailu, Chilia, Carlalu și Timarova (Reniĭ), Tighina, Soroca și Hotinu; pe malu drept al Dunăriĭ: Cladova (Fet-Islam), Vidinu, Nicopole, Șiștovu, Ruscĭucu, Turtucaĭa, Silistra și Hîrșova; în Banat: Orșova (Rușava). – Ca adj. raelicesc (1822).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) raĭá f., pl. ele (germ. rahe, pol. reja, rus. reĭ, ráĭna, prăjină, antenă). Mold. Siret. Prăjină mare de brad, ghĭonder. Antenă, prăjina de care atîrnă pînza luntriĭ. – Dim. răĭeluță1. V. sirean.
Sursa: Dicționaru limbii românești
raiá s. f., art. raiáua, g.-d. art. raiálei; pl. raiále, art. raiáleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
raià f. od. 1. creștin supus Porții, și în special poporul din Țara românească și din Moldova, tributar Turcilor: cererile creștinilor raiale OD.; 2. cetate ocupată de Turci, anume în Muntenia (Brăila, Giurgiu, Turnu) și în Moldova (Hotin, Bender, Chilia). [Turc. RAYÀ, lit. turmă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
RAIÁ, raiale, s. f. (în Evul Mediu) 1. Teritoriu supus de turci, care forma hinterlandul unei cetăți. 2. Denumire dată supușilor creștini din Imperiul Otoman. [Pr.: ra-ia] – Din tc. rāyā.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) râiá, râiéz, vb. I (pop.) a căpăta râie; a se râioșa.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
Forme flexionare:
râia - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul râie