OMORÎ́, omór, vb. IV. 1. Tranz. A pricinui moartea cuiva, a lua viața cuiva; a ucide, a asasina, a achita. ◊ Expr. A omorî pe cineva cu zile = a pricinui (prin comportarea sa) moartea cuiva înainte de vreme; p. ext. a-i învenina cuiva viața, a-i produce supărări în mod continuu. A omorî (pe cineva) în bătaie = a bate pe cineva foarte tare, a snopi în bătaie. (Fam.) Nu mă omorî! exclamație care exprimă uimire, surprindere, mirare față de spusele (de necrezut ale) cuiva. ♦ Refl. A se sinucide. 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici. ◊ Expr. A-și omorî foamea = a-și potoli (pentru scurt timp) foamea. A-și omorî timpul = a-și întrebuința timpul cu ocupații fără importanță; a-și pierde vremea. 3. Tranz. Fig. A pricinui cuiva o suferință (fizică sau morală), o durere; a chinui. ♦ A sâcâi, a plictisi pe cineva cu ceva. 4. Refl. Fig. A-și cheltui toate puterile, a se epuiza, a se consuma făcând ceva. ◊ Expr. A se omorî de râs = a râde foarte tare, a se prăpădi de râs. A se omorî cu firea = a face eforturi mari pentru a realiza ceva, a se strădui foarte mult. – Din sl. umoriti.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a omorî (omór, -ít), vb. – A ucide. – Var. (înv.) umori. Mr. mor(omurescu), (o)murire. Sl. umoriti (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 227), cf. bg. omorjavam. Cuvînt de uz general (ALR, I, 289-90). – Der. omor, s. n. (moarte, omucidere, asasinat); omorîtor, adj. (ucigaș, asasin); omorîciune, s. f. (înv., moarte).Sursa: Dicționarul etimologic român
omor'î (a ~) vb., ind. prez. 3 omoáră, imperf. 3 sg. omorá, perf. s. 3 sg. omor'î, 3 pl. omorấră; conj. prez. 3 să omoáre; ger. omorấnd; part. omorấtSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită omorî v. 1. a lua vieața într’un mod violent: a omorî un om; 2. a-și face seama, a se sinucide: s´a omorît. [Slav. UMORITI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a