IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iată! iacă1! uite! vezi! ian! ◊ Expr. Ia așa = numai așa, fără nici o intenție precisă. 3. Arată indiferența față de ceea ce urmează. 4. Introduce un răspuns. Unde te duci? – Ia, până la colț. Cf. bg. ja.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a -IÁ suf. „a trece printr-o stare”, „a produce ceva”, „a acționa prin intermediul”. (< fr. -ier, cf. lat. -iare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ia conj. (reg., înv.) sau ... sau, ori ... ori.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
ia interj. – Servește pentru a atrage atenție. Creație spontană. Coincide cu sl. ja „și”, sb., cr. ja „așa” (Cihac, II, 145, credea că rom. provenea din sl.), mag. he (sursă a rom., după Pascu, II, 95), alb. ja, cf. sard. ea „iată”. După Philippide, II, 717, este o reducere de la iacà. Multe var.: ian(i), iane, ien(e), mai ales în Mold.; iacă, interj. (de la ia-că, deoarece ia a fost interpretat ca un imperativ ia (uită-te) că, interpretare greșită care apare și la haide, s.v. (după Diez, I, 161, iacă provine din lat. ecce, ca it. ecco; după Philippide, Principii, 92; Iordan, Dift., 49; REW 2822 și Buescu, RPF, II, 331, din lat. eccam, cf. Pascu, I, 102, mr. iaca; după Philippide, II, 717 din lat. eccum; după Scriban, din sb. jako „imediat”): iacătă, interj. (iată), în loc de iacă-te, cu aceeași interpretate a interj. ca verb (după Candrea, prin încrucișarea lui iacă cu iată); iată, interj. pare reducere a lui ia uite, cf. formulele vulg. ioite, iote, iete, ietă (după DAR, Candrea și Scriban, din sl. eto, bg. jato, cf. alb. jatë; cf. Procopovici, Dacor., X, 72-79). Interpretarea generalizată a lui iată, var. iacătă, ca vb. a condus la formarea unei serii de hibride gramaticale; ia(că)tă-mă, ia(că)tă-te etc. Această schimbare de categorie se explică ușor, mai ales dacă se are în vedere o mofonie cu ia, imperativ de la a lua.Sursa: Dicționarul etimologic român ia, neamule! expr. v. ia cu pâine, neamule!.Sursa: Dicționar de argou al limbii române 1) ĭa, pron. f. de la ĭel, pl. ĭele, gen. al ĭeĭ. – Greșit scris ea. V. ĭel.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) ĭa, verb. V. ĭaŭ, a lua.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) ĭa, conj. (sîrb. alb. turc. ja, ja, orĭ, orĭ). Sec. 18. Orĭ... orĭ: să aducă răspuns cum a fi: ĭa pace, ĭa nepace. (Nec. Let. 2, 396).
Sursa: Dicționaru limbii românești
4) ĭa (bg. alb. ĭa), interj. de îndemnat orĭ de poruncit: ĭa să vedem ce e acolo ĭa du-te și vezĭ! Arată une-orĭ disprețu, saŭ ironia saŭ exagerarea: Cine-ĭ el? ĭa un prost! Tocmaĭ tu te-aĭ găsit să protestezi? Ĭa eŭ! Era și el ĭa un bĭet copil! Era ĭa atîtica de mic! Se întrebuințează la impus tăcere: Ĭa! Ce s´aude? Cine vine? – Îm nord ĭan (din ĭa-mĭ, ĭa îmĭ): ĭan dă-mĭ! Vechĭ și ĭanĭ și ĭane (d. ne, dativ). La Al. P. P. ĭan că, ĭacătă că. – Și ĭen (nord): ĭen ci vineŭ Tatariĭ, ĭacătă că veneaŭ Tătariĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
ĭa´mbláțĭ, ĭá´mblă, V. umblu.
Sursa: Dicționaru limbii românești
iá, pr. dem. – (pop.) Forma scurtă a pron. dem. aceasta, această: „În ia sară minunată” (Calendar 1980).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
ia1 interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ia2 vb. v. luaSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită i-a pr. + vb. aux. (i-a dat)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
ia ! int. 1. de îndemn (înaintea unui imperativ): ia auzi ! 2. exprimă un ce firesc: cine ești ! cine să fiu ? ia o țață săracă.... CR. [Cf. slav. ĬA, așa].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iată! iacă1! uite! vezi! ian! Expr. Ia așa = numai așa, fără nicio intenție precisă. 3. Arată indiferența față de ceea ce urmează. 4. Introduce un răspuns. Unde te duci? – Ia, până la colț. – Cf. bg. ja.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
ia - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul ie
ia - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul lua
ia - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul lua
ia - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul lua
ia - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul lua