Am găsit 57 de definiții pentru cuvantul/cuvintele copil, cal, ciudat:

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus).Lat. caballus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cal (-ai), s. m.1. Animal domestic erbivor. – 2. Aparat (pentru exerciții de gimnastică). – 3. Piesă de șah. – 4. Mecanism care reglează presiunea morii de făină. – 5. Masă de dulgherie. – 6. Frînă a cilindrului războiului de țesut. – 7. Lampă de gaz. – 8. Dans tipic. – 9. Vase care se folosesc la priveghiul morților. – Mr., megl. cal, istr. co. Lat. caballus (Diez, I, 119 și Gramm., I, 9; Pușcariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR); cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavahl, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. După ipoteza lui Meillet, cuvîntul lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele gr. apare pentru prima oară, în sec. III a. Cr. (ϰαβαλλεῖον, într-o inscripție de la Callatis, în Dobrogea). Totuși, noi cercetări sprijină ideea că este cuvînt autentic lat., bazat pe cabo „castrat”, de la cavus (V. Cocco, Caballus, „Biblios”, XX, 71-119; cf. H. Grégoire, L’étymologie de caballus, în Recueil publié en l’honneur du millénaire d’Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale: calul dracului (libelulă), cf. sp. caballito del diablo, gal. din Lubian cabalo de demo, ngr. ἄλογο τη διάβολο (Danguitsis 141). Cf. călare, călător, încălica. Der. căiesc, adj. (cabalin); căișor, s. m. (căluț; șah; călușei); căluț, s. m. (dim. al lui cal; lăcustă, cosaș); căloniu, s. m. (Banat și Trans., horn sau nișă în perete, în spatele sobei, pentru a strînge fumul; banchetă de căruțaș; scaun de tăbăcar); căluș, s. n. (piesă mică de lemn pe care se sprijină coardele întinse ale viorii; botniță; șevalet; botniță prevăzută cu cuie pentru a împiedica vițeii să sugă; piesă la războiul de țesut, în general, suport, sprijin, reazem; mănunchi de alune care cresc împreună; dans tipic; joc de copii, cu un arc a cărui săgeată sau căluș se răsucește o dată cu coarda și se lansează ca efect al mișcării de răsucire); călușel, s. m. (căluț; mănunchi de alune; bîrne care susțin coșul de moară; lăcustă, Dicticus verrucivorus); călușei, s. m. (carusel, căișori; joc de noroc); călușar, s. m. (dansator tipic; dansează în grupuri de 7, 9 sau 11, conduși de o căpetenie care face legămînt să nu vorbească vreme de 40 de zile; poartă costume tipice, cu clopoței la picioare, iar dansul lor este foarte complicat și plin de figuri acrobatice); călușerească, s. f. (dans tipic din Moldova); călușeresc, adj. (propriu călușarilor); călușerește, adv. (în felul călușarilor); călușerie, s. f. (grup de călușari). – DAR îl explică pe călușar prin căluș, datorită legămîntului de a nu vorbi al căpeteniei. În călușei este posibil să fie vorba de o etimologie pop. a fr. carrousel. Din rom. provine bg. kalušar (Capidan, Raporturile, 190).
Sursa: Dicționarul etimologic român

CAL- v. cali-.
Sursa: Dicționar de neologisme

cal, cai s. m. 1. bărbat înalt. 2. (deț.) țigară. 3. zar. 4. (la sg.tox.) heroină.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

CAL (lat. caballus) s. m. 1. (ZOOL.) Animal domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată, stomac unicompartimental și lipsa veziculei biliare. Originar din Europa și Asia, este răspîndit în prezent pe toate continentele; provine din trei strămoși: c. diluvial (Equus robustus), c. mongol (E. Przewalski) și c. tarpanic (E. Gmelini). Există mai multe rase de c.: pentru călărie, tracțiune și samar. Unele popoare folosesc în alimentație carnea de c. și laptele de iapă. În România, prin încrucișarea raselor selecționate cu cele locale s-au obținut rase ameliorate: c. semigreu românesc, c. ameliorat de munte, c. de sport românesc, cai locali ameliorați din zona de șes, podiș și coline. ♦ C. semigreu românesc, format în patru variante, fiecare utilizînd rasa ardenă. Are talia 151-156 cm, greutate de 550 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru tracțiune. C. Ameliorat de munte, rezultat din încrucișarea rasei huțulă cu rase locale din Bucovina. Prezintă dezvoltare corporală mică, talia de 135 cm, greutatea de 350 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru samar, călărie și tracțiune. 2. Aparat de gimnastică prevăzut cu două mînere pe care se sprijină mîinile sportivului, în timp ce cu picioarele execută diferite mișcări de balansare sau de rotire. Fără mînere este folosit la sărituri. 3. Piesă la jocul de șah, de forma unui cap de c. (1). 4. (ZOOL.) Cal-de-mare = căluț-d-mare. 5. (ENTOM.) Calul-dracului (sau -popii) = libelulă.
Sursa: Dicționar enciclopedic

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); (prin restricție) armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seamă de defecte). ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = persoană hărțuită, muncită de toți; problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) dintr-o situație mai bună într-una mai rea. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = o distanță nu prea mare. Calul dracului = baborniță; vrăjitoare. ♦ Compus: cal-putere = unitate de putere egală cu 75 de kilogrammetri pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1): a) aparat de gimnastică pentru sărituri; b) piesă în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă; cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus).Lat. caballus.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

cal m., pl. caĭ (lat. caballus, d. vgr. kabálles; it. pg. cavallo, pv. caval, fr. cheval, sp. caballo. V. cavaler, cobilă). Un animal soliped domestic (maĭ rar salbatic [!]) care servește la călărie și la tras. Fig. Iron. Persoană robustă: ce cal de femeĭe! Cal de bătaĭe, motiv aparent, lucru exploatat ca să obțiĭ ceva: a-țĭ face un cal de bătaĭe dintr´o chestiune. Cal de mare, ipocamp. Calu dracilor, om răŭ, femeĭe rea. Cal-vapor (pl. caĭ-vaporĭ) saŭ numaĭ cal, forță de 75 de chilogramometri capabilă să rîdice [!] într´o secundă o greutate de 75 de chilograme la o înălțime de 1 metru: mașină de 400 de caĭ. A vorbi caĭ verzĭ pe părețĭ, a aĭura, a abera, a vorbi lucrurĭ fantastice. A umbla după potcoave de caĭ morțĭ, a umbla după afacerĭ proaste, după cîștigurĭ irealizabile.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cal s. m., pl. cai, art. cáii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cal m. 1. animal domestic din familia solipedelor, care servă Ia tras, călărit și transport: calul de dar nu se caută după dinți (cari indică vârsta-i); fig. cal de bătaie, motiv aparent, pricină neîntemeiată: cai verzi (pe pereți), născociri mincinoase; 2. nume de animale: cal de mare, numele vulgar al hipocampului; calu dracului, numele popular al libelulei; fig. și fam. muiere rea; 3. unitate pentru evaluarea măsurei unei mașini de aburi: mașină de zece cai; 4. pl. Mold. cele două lemne cari sprijină coșul morii (aduc de o iature întru câtva cu un cap de cal): 5. scaunul cu patru picioare al dulgherului; 6. Tr. piedica la sulul dinapoi al răsboiului. [Lat. CABALLUS, cal, mai ales prost: sensurile tehnice pornesc de la ideia de «suport», calul fiind considerat și ca animal purtător de sarcini].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2). (Hippocampus hippocampus).Lat. caballus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CIUDÁT, -Ă, ciudați, -te, adj. Care iese din comun, care șochează (prin aspect, manifestări, evoluție etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (2). – Din bg. čudat „minunat”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cĭudát, -ă adj. (d. cĭudă saŭ bg. čudat. V. chisnovat). Straniŭ, curios, bizar. Adv. În mod straniŭ. V. paraxin și șod.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ciudát adj. m., pl. ciudáți; f. ciudátă, pl. ciudáte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ciudat a. de mirare, curios: om ciudat, lucru ciudat.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CIUDÁT, -Ă, ciudați, -te, adj. Care iese din comun, care șochează (prin aspect, manifestări, evoluție etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (2). – Din bg. čudat „minunat”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugaci. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și)-a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CÓPIL2, copili, s. m. 1. Lăstar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul țâțânii, la stâlpul ușii sau al porții. – Cf. copil1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

copíl, copíi, s.m. (înv.) servitor, slujitor, slugă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

copíl (-íi), s. m.1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiică. – 3. Prunc. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. Vîrf, sfîrc, capăt. – Mr. cochil „bastard”, cóchilă „fecioară”, megl. cópil „bastard”, cupiláș „flăcău”. Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „băiat”, ϰοπέλα „fată”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kópele, kópile, kopelák „bastard”; sb. kópile „bastard”, kopilan „flăcău”, v. rus. kopelŭ „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilŭ „bastard”, mag. kópé „haimana”, în ngr., bg. și sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton și l final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Șeineanu, Semasiol., 200. Admit proveniența din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 și Rosetti, II, 115. Încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eșuat (de la pūpilus, după Laurian și Scriban, de la *copilis „care servește paharul”, după Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în ngr., sl. și alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicație, dacă nu se admite originea lor rom. Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copileț, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-și petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieții omenești de la naștere pînă la adolescență; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj.(al copilului, propriu copilului); copilărește, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); cópilă, s. f. (acțiunea de lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulțime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).
Sursa: Dicționarul etimologic român

COPIL aurolac, baboi, borac, broscoi, buflei, căcâcea, ceaușel, coinac, decrețel, gușpan, mânz, mormoloc, mucea, mucos, năpârstoc, patefon, plod, pui de bogdaproste, puradel, puțoi, zgaibă, zgâmbo.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

copíl m., pl. copiĭ, art. copiiĭ (lat. pûpillus, dim. d. pûpus, fem. pûpa, cocă, cocuță, infl. de cocă 1 saŭ de o formă lat. copillus, ca columbus-palumbus, porumb. D. rom. vine alb. kopilĭ, pl. kopiĭ, bastard, argat; ngr. kopél, tînăr, băĭat, servitor; vsl. kopilŭ, kopelŭ, bastard; bg. sîrb. kopile, bastard. V. cocă 1 și pupă 2). Vechĭ (pl. și copilĭ). Bastard. Azĭ. Băĭat orĭ fată în primiĭ anĭ aĭ vĭețiĭ; o femeĭe c´un copil în brațe. Fig. Om naiv: nu fi copil! Copil adevărat, copil legitim. Copil din florĭ, bastard. Copil de țîță, prunc, copil care suge încă. Copiĭ de casă, odinioară, fecĭorĭ de boĭer care eraŭ dațĭ la curtea domnească și formaŭ garda interioară a eĭ, în număr de vre-o 500 (V. paj). De copil, de mic, din copilărie; de copil ĭ-a plăcut cartea. Pl. Urmașĭ, descendențĭ (indiferent de etate): a murit fără copiĭ. V. fecĭor, cocon, ghitan, țînc, prichindel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cópil m., pl. (var. din copil). Copileț, ștulete mic răsărit pe lîngă cel mare. S. n., pl. e. Cîrligu (țîțîna) în care se prinde ușa, cîrligu pe care cade ivăru [!] și ține ușa închisă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cópil, cópii, s.m. [cópt’il] – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău (ALR 1969: 199; Papahagi 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc; „În prezent, cei doi termeni au devenit regresive, fiind înlocuit cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuv. rom. preluat în magh. (kópé, gobé), săs. (kopil), ucr. (kópyu), pol. (kopirnak, kopirdan „copil nelegitim” etc.).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

copíl1 (persoană) s. m., pl. copíi, art. copíii (-pi-ii)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cópil2 (lăstar) s. m., pl. cópili
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cópil3 (obiect) (înv.) s. n./s. m., pl. cópile/cópili
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

copil m. 1. băiat sau fată (cu sau fără noțiune de vârstă): copil din flori, bastard; 2. copil până la doisprezece ani: doi copii; 3. urmaș, moștenitor: a murit fără copii; 4. (odinioară) copii de casă, feciori de boieri dați la Curte pe lângă Domn și formând garda interioară a palatului (în număr de 500); 5. (còpil) țâțână de ușă; 6. botul sau ciocul leucei; 7. crăcii sau colțurile scoabei dulgherului. [Vechiu rom. còpil, bastard (și azi în Maramureș), adică copil din flori (în opozițiune cu cocon sau fecior, copil legitim): cel pe va zice că-i copil, neștiind că... l’au făcut adevărat fecior după leage... (Pravila din 1646) = albanez KOPILĬ, slugă, bastard; sensul 5 prezintă o- metaforă curioasă: cele două cârlige mari ale ușii sunt asemănate cu doi feciori (cf. copileț)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugar. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență – Cf. alb. k o p i l.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CÓPIL2, copili, s. m. 1. Lăstar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul țâțânii, la stâlpul ușii sau al porții. – Cf. c o p i l1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugaci. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și)-a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CÓPIL2, copili, s. m. 1. Lăstar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul țâțânii, la stâlpul ușii sau al porții. – Cf. copil1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

copíl, copíi, s.m. (înv.) servitor, slujitor, slugă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

copíl (-íi), s. m.1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiică. – 3. Prunc. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. Vîrf, sfîrc, capăt. – Mr. cochil „bastard”, cóchilă „fecioară”, megl. cópil „bastard”, cupiláș „flăcău”. Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „băiat”, ϰοπέλα „fată”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kópele, kópile, kopelák „bastard”; sb. kópile „bastard”, kopilan „flăcău”, v. rus. kopelŭ „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilŭ „bastard”, mag. kópé „haimana”, în ngr., bg. și sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton și l final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Șeineanu, Semasiol., 200. Admit proveniența din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 și Rosetti, II, 115. Încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eșuat (de la pūpilus, după Laurian și Scriban, de la *copilis „care servește paharul”, după Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în ngr., sl. și alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicație, dacă nu se admite originea lor rom. Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copileț, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-și petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieții omenești de la naștere pînă la adolescență; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj.(al copilului, propriu copilului); copilărește, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); cópilă, s. f. (acțiunea de lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulțime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).
Sursa: Dicționarul etimologic român

COPIL aurolac, baboi, borac, broscoi, buflei, căcâcea, ceaușel, coinac, decrețel, gușpan, mânz, mormoloc, mucea, mucos, năpârstoc, patefon, plod, pui de bogdaproste, puradel, puțoi, zgaibă, zgâmbo.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

copíl m., pl. copiĭ, art. copiiĭ (lat. pûpillus, dim. d. pûpus, fem. pûpa, cocă, cocuță, infl. de cocă 1 saŭ de o formă lat. copillus, ca columbus-palumbus, porumb. D. rom. vine alb. kopilĭ, pl. kopiĭ, bastard, argat; ngr. kopél, tînăr, băĭat, servitor; vsl. kopilŭ, kopelŭ, bastard; bg. sîrb. kopile, bastard. V. cocă 1 și pupă 2). Vechĭ (pl. și copilĭ). Bastard. Azĭ. Băĭat orĭ fată în primiĭ anĭ aĭ vĭețiĭ; o femeĭe c´un copil în brațe. Fig. Om naiv: nu fi copil! Copil adevărat, copil legitim. Copil din florĭ, bastard. Copil de țîță, prunc, copil care suge încă. Copiĭ de casă, odinioară, fecĭorĭ de boĭer care eraŭ dațĭ la curtea domnească și formaŭ garda interioară a eĭ, în număr de vre-o 500 (V. paj). De copil, de mic, din copilărie; de copil ĭ-a plăcut cartea. Pl. Urmașĭ, descendențĭ (indiferent de etate): a murit fără copiĭ. V. fecĭor, cocon, ghitan, țînc, prichindel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cópil m., pl. (var. din copil). Copileț, ștulete mic răsărit pe lîngă cel mare. S. n., pl. e. Cîrligu (țîțîna) în care se prinde ușa, cîrligu pe care cade ivăru [!] și ține ușa închisă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cópil, cópii, s.m. [cópt’il] – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău (ALR 1969: 199; Papahagi 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc; „În prezent, cei doi termeni au devenit regresive, fiind înlocuit cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuv. rom. preluat în magh. (kópé, gobé), săs. (kopil), ucr. (kópyu), pol. (kopirnak, kopirdan „copil nelegitim” etc.).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

copíl1 (persoană) s. m., pl. copíi, art. copíii (-pi-ii)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cópil2 (lăstar) s. m., pl. cópili
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cópil3 (obiect) (înv.) s. n./s. m., pl. cópile/cópili
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

copil m. 1. băiat sau fată (cu sau fără noțiune de vârstă): copil din flori, bastard; 2. copil până la doisprezece ani: doi copii; 3. urmaș, moștenitor: a murit fără copii; 4. (odinioară) copii de casă, feciori de boieri dați la Curte pe lângă Domn și formând garda interioară a palatului (în număr de 500); 5. (còpil) țâțână de ușă; 6. botul sau ciocul leucei; 7. crăcii sau colțurile scoabei dulgherului. [Vechiu rom. còpil, bastard (și azi în Maramureș), adică copil din flori (în opozițiune cu cocon sau fecior, copil legitim): cel pe va zice că-i copil, neștiind că... l’au făcut adevărat fecior după leage... (Pravila din 1646) = albanez KOPILĬ, slugă, bastard; sensul 5 prezintă o- metaforă curioasă: cele două cârlige mari ale ușii sunt asemănate cu doi feciori (cf. copileț)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugar. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență – Cf. alb. k o p i l.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CÓPIL2, copili, s. m. 1. Lăstar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul țâțânii, la stâlpul ușii sau al porții. – Cf. c o p i l1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugaci. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și)-a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CÓPIL2, copili, s. m. 1. Lăstar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul țâțânii, la stâlpul ușii sau al porții. – Cf. copil1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

copíl, copíi, s.m. (înv.) servitor, slujitor, slugă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

copíl (-íi), s. m.1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiică. – 3. Prunc. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. Vîrf, sfîrc, capăt. – Mr. cochil „bastard”, cóchilă „fecioară”, megl. cópil „bastard”, cupiláș „flăcău”. Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „băiat”, ϰοπέλα „fată”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kópele, kópile, kopelák „bastard”; sb. kópile „bastard”, kopilan „flăcău”, v. rus. kopelŭ „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilŭ „bastard”, mag. kópé „haimana”, în ngr., bg. și sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton și l final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Șeineanu, Semasiol., 200. Admit proveniența din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 și Rosetti, II, 115. Încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eșuat (de la pūpilus, după Laurian și Scriban, de la *copilis „care servește paharul”, după Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în ngr., sl. și alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicație, dacă nu se admite originea lor rom. Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copileț, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-și petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieții omenești de la naștere pînă la adolescență; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj.(al copilului, propriu copilului); copilărește, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); cópilă, s. f. (acțiunea de lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulțime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).
Sursa: Dicționarul etimologic român

COPIL aurolac, baboi, borac, broscoi, buflei, căcâcea, ceaușel, coinac, decrețel, gușpan, mânz, mormoloc, mucea, mucos, năpârstoc, patefon, plod, pui de bogdaproste, puradel, puțoi, zgaibă, zgâmbo.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

copíl m., pl. copiĭ, art. copiiĭ (lat. pûpillus, dim. d. pûpus, fem. pûpa, cocă, cocuță, infl. de cocă 1 saŭ de o formă lat. copillus, ca columbus-palumbus, porumb. D. rom. vine alb. kopilĭ, pl. kopiĭ, bastard, argat; ngr. kopél, tînăr, băĭat, servitor; vsl. kopilŭ, kopelŭ, bastard; bg. sîrb. kopile, bastard. V. cocă 1 și pupă 2). Vechĭ (pl. și copilĭ). Bastard. Azĭ. Băĭat orĭ fată în primiĭ anĭ aĭ vĭețiĭ; o femeĭe c´un copil în brațe. Fig. Om naiv: nu fi copil! Copil adevărat, copil legitim. Copil din florĭ, bastard. Copil de țîță, prunc, copil care suge încă. Copiĭ de casă, odinioară, fecĭorĭ de boĭer care eraŭ dațĭ la curtea domnească și formaŭ garda interioară a eĭ, în număr de vre-o 500 (V. paj). De copil, de mic, din copilărie; de copil ĭ-a plăcut cartea. Pl. Urmașĭ, descendențĭ (indiferent de etate): a murit fără copiĭ. V. fecĭor, cocon, ghitan, țînc, prichindel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cópil m., pl. (var. din copil). Copileț, ștulete mic răsărit pe lîngă cel mare. S. n., pl. e. Cîrligu (țîțîna) în care se prinde ușa, cîrligu pe care cade ivăru [!] și ține ușa închisă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cópil, cópii, s.m. [cópt’il] – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău (ALR 1969: 199; Papahagi 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc; „În prezent, cei doi termeni au devenit regresive, fiind înlocuit cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuv. rom. preluat în magh. (kópé, gobé), săs. (kopil), ucr. (kópyu), pol. (kopirnak, kopirdan „copil nelegitim” etc.).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

copíl1 (persoană) s. m., pl. copíi, art. copíii (-pi-ii)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cópil2 (lăstar) s. m., pl. cópili
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cópil3 (obiect) (înv.) s. n./s. m., pl. cópile/cópili
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

copil m. 1. băiat sau fată (cu sau fără noțiune de vârstă): copil din flori, bastard; 2. copil până la doisprezece ani: doi copii; 3. urmaș, moștenitor: a murit fără copii; 4. (odinioară) copii de casă, feciori de boieri dați la Curte pe lângă Domn și formând garda interioară a palatului (în număr de 500); 5. (còpil) țâțână de ușă; 6. botul sau ciocul leucei; 7. crăcii sau colțurile scoabei dulgherului. [Vechiu rom. còpil, bastard (și azi în Maramureș), adică copil din flori (în opozițiune cu cocon sau fecior, copil legitim): cel pe va zice că-i copil, neștiind că... l’au făcut adevărat fecior după leage... (Pravila din 1646) = albanez KOPILĬ, slugă, bastard; sensul 5 prezintă o- metaforă curioasă: cele două cârlige mari ale ușii sunt asemănate cu doi feciori (cf. copileț)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugar. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență – Cf. alb. k o p i l.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CÓPIL2, copili, s. m. 1. Lăstar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul țâțânii, la stâlpul ușii sau al porții. – Cf. c o p i l1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

cal - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cal

cal - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cal

ciudat - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ciudat

ciudat - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ciudat

copil - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul copil

copil - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul copil

copil - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul copil

copil - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul copil