ARMÁ, armez, vb. I. Tranz. 1. A pune mecanismul unei arme (de foc) în poziția imediat precedentă descărcării ei. ♦ Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înarma. 2. A dota cu armătură o piesă sau un element de construcție din beton pentru a le mări rezistența. ♦ A consolida o galerie de mină etc. prin montarea unei armături. 3. A lansa în serviciu o navă cu întreg utilajul necesar. – Din fr. armer, it. armare, lat. armare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ARMÁ vb. tr. 1. a introduce un cartuș în camera de tragere a unei arme. 2. a fixa armătura de fier a unei construcții de beton armat. ◊ a consolida cu o armătură o piesă, o galerie de mină. 3. (mar.) a echipa o navă cu cele necesare plecării în larg. ◊ a introduce ramele unei ambarcații în furcheți. (< fr. armer, it., lat. armare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ARMÁ vb. I. tr. 1. A introduce un cartuș în camera de tragere a unei arme și a aduce percutorul în poziția de a lovi capsa. 2. A așeza, a fixa armătura de fier unei construcții de beton armat. ♦ (Mine) A consolida cu o armătură (o galerie etc.). 3. (Mar.) A echipa o navă cu cele necesare plecării în larg, a pune în serviciu (o navă). ♦ A forma echipajul unei nave sau echipele de lucru la un cabestan, la pompă etc. ♦ A pregăti ramele pentru a fi puse în furcheți sau dame. [< fr. armer, cf. it. armare, lat. armare].
Sursa: Dicționar de neologisme
ARMÁ, armez, vb. I. Tranz. 1. A fixa în țel mecanismul de aprindere al unei arme de foc astfel încât, la atingerea trăgaciului, cocoșul să lovească sau să miște percutorul. 2. A dota cu o armătură o piesă sau un element de construcție făcute din beton, pentru a le da rezistență. ♦ A consolida o galerie de mină etc. prin montarea unei armături (1). ♦ A stabili prin calcul armătura unei piese cu beton armat. 3. A pune pentru prima dată în serviciu o navă, cu întreg utilajul necesar. – Lat. armare.Sursa: Dicționarul limbii române moderne armá (a ~) vb., ind. prez. 3 armeázăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită armà v. a înarma: v’armați la luptă, timpul e propice BOL.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ARMÁ, armez, vb. I. Tranz. 1. A pune mecanismul unei arme (de foc) în poziția imediat precedentă descărcării ei. ♦ Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înarma. 2. A dota cu armătură o piesă sau un element de construcție din beton pentru a le mări rezistența. ♦ A consolida o galerie de mină etc. prin montarea unei armături. 3. A lansa în serviciu o navă cu întreg utilajul necesar. – Din fr. armer, it. armare, lat. armare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
ÁRMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. ◊ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. ♦ Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor și tehnicilor de război destinate modificării condițiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ◊ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc. – Lat. arma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ÁRMĂ s. f. 1. unealtă, mașină care servește pentru atac sau apărare. ♦ ~ albă = armă destinată luptei corp la corp (baionetă, stilet etc.); a depune ĕle = a se preda; (fig.) a ceda. ◊ (pl.) ansamblul semnelor heraldice de pe o stemă, de pe un blazon. 2. categorie de trupe din forțele armate corespunzând unei activități specializate. 3. (fig.) mijloc de combatere a unui adversar pe planul ideilor, al politicii. (< lat. arma)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
armă (árme), s. f. – Obiect, unealtă, aparat care servește în luptă. – Mr. armă,, istr. Ǫrmę. Lat. arma (Pușcariu 125; Candrea-Dens., 89; REW 650; DAR); cf. alb. armë, it., sp., port. arma, fr. arme. Der. arma, vb., pe care REW 651 îl derivă de la lat. armāre; armărie, s. f. (depozit de arme); armaș, s. m. (boier de rangul trei, mare maestru de artilerie. Era însărcinat cu menținerea ordinii publice, și răspundea și de muzica de la curte și de țiganii prințesei, soția domnitorului; conducea tribunalul criminal. În mod normal, subordonații lui sînt denumiți la fel, armași sau armășei); armășel, s. m. (paznic); armășesc, adj. (propriu unui armaș); armăși, vb. (a numi în funcția de armaș; a exercita această funcție; a aplica pedeapsa capitală); armășie, s. f. (înv., tortură); armășoaie, s. f. (soție de armaș); armătură, s. f. (armură; blazon, armoarii), apare din sec. XVII, cu primele sensuri, azi înv. (ultimul provine din fr. armature). Pușcariu 127 îl derivă din. lat. armatura, cf. it. armatura, sp. armadura; ar putea însă fi și formație internă, cu suf. -tură, cf. bătătură, căutătură, murătură etc.; înarma, vb. Der. neol. arma, vb. (a lansa în serviciu o navă cu utilajul necesar), din fr. armer; armament, s. n., din fr.; armată, s. f. cu var. armadă, armadie (înv.), din it. armata (var. se explică prin intermediul ngr. ἀρμάδα, sb., bg. armada); armator, s. m., din fr. armateur; armie, s. f. din fr. armée, prin intermediul pol. armia, rus. armija (sec. XVIII), astăzi înv.; armistițiu, s. n., din lat. armistitium (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. armistycyum; armoarii, s. f. pl. (arme; blazon), din fr. armoiries; armorial, s. n. (carte a boierilor), din fr.; armură, s. f., din fr.; armurărie, s. f. (loc unde se fabrică, de repară sau se vînd arme); armurier, s. m.; desarma, vb., din fr. désarmer; rearma, vb., din fr. – Din rom. armaș provine mag. ármás „armaș”.Sursa: Dicționarul etimologic român ÁRMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește la atac sau la apărare. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Armă automată = armă de foc la care armarea se produce automat, loviturile succedându-se neîntrerupt cât timp se apasă pe trăgaci. Armă albă = armă de oțel, cu vârf ascuțit și margini tăioase. ◊ Expr. A fi sub arme = a face serviciul militar. A ridica armele = a începe o luptă, un război. A depune armele = a se preda, a se declara învins; fig. a ceda; a se declara convins. ♦ Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. Fig. Mijloc de luptă (pe tărâm ideologic). ◊ Expr. A bate pe cineva cu propriile lui arme = a învinge pe cineva cu propriile lui argumente. – Lat. arma.Sursa: Dicționarul limbii române moderne ármă f., pl. e (lat. arma, ĭar în înțelesurile noŭă de la fr. arme). Unealtă de atac orĭ de apărare, ca sabia, pușca, tunu ș. a.: a lua armele, a pune mîna pe arme. Fel de armată (infanterie, cavalerie, artilerie, marină ș. a.). Cariera armelor, milităria, profesiunea de militar. Maestru (saŭ profesor) de arme, maestru de scrimă. A fi supt arme, a fi soldat. A fi în arme, a fi armat (gata de războĭ). La arme, alergațĭ la arme, punețĭ mîna pe arme, armați-vă (strigăt de alarmă). Pl. Marcă, emblemă, semne simbolice distinctive ale uneĭ țărĭ, ale unuĭ oraș, ale uneĭ familiĭ ș. a.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ármă s. f., g.-d. art. ármei; pl. ármeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită armă f. 1. unealtă de lovit (la atac sau apărare), și în special pușca: arma la umăr! Armele sunt ofensive (sabie, pușcă, pistol, etc.) și defensive (coif, pavăză, platoșă); 2. diferite trupe ale unei armate: armă de geniu; 3. pl. profesiune militară: cariera armelor; 4. semne eraldice, armoarii: armele Franței; 5. scrimă: maestru de arme. [Lat. ARMA: sensurile 2-5 sunt galicisme].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ÁRMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. A depune armele = a) a se preda, a se declara învins; b) (fig.) a ceda. ◊ Armă albă = armă (1) destinată luptei corp la corp sau la distanță (pumnal, cuțit etc.). Armă de foc = armă (1) care folosește pulberea explozivă la aruncarea unui proiectil (pușca, tunul etc.). Armă de distrugere (sau de nimicire) în masă = bombă atomică (sau chimică, biologică). ◊ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. A depune armele = a) a se preda, a se declara învins; b) (fig.) a ceda. ♦ Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor și tehnicilor de război destinate modificării condițiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ◊ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc.; (rar) armoarii. – Lat. arma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)